Potretul

S-a intamplat undeva la inceputul anilor `30. Eram la New York cand am fost chemat urgent la Paris. Mireille ma astepta in parculetul din spatele casei unde locuia pe vremea aceea. Avea ceva misterios acel loc, acea casa nici prea mare, nici prea frumoasa. Dintr-un hol stramt si intunecos, drept inainte, intrai intr-o camera dreptunghiulara, spoita in alb. Imi amintesc si acum vopseaua scorojita de pe usa, pe care imaginatia lui Mireille desena cai, constelatii si pomi desfrunziti. Fereastra unica, la fel de impersonala ca si restul incaperii, dadea spre parculet. O alta usa, ceva mai bine intretinuta, te ducea in cealalta camera- acolo dormea Mireille. Desi nu era catusi de putin saraca, parea sa adore o austeritate aproape plicticoasa, daca n-ar fi existat cele cateva atingeri – un candelabru stravechi, dar cu atat mai frumos, scaunele din alta epoca, cele cateva rafturi pe care zaceau mereu, neatinse, aceleasi carti prafuite, o blana de iepure aruncata la intamplare pe podele, o soba din teracota alba, sticle de parfumuri imprastiate peste tot, caiete de schite si suvitele de par aranjate cu deosebita grija pe un mic panou prins in perete. Mireille le numea “scalpuri”. In fapt, nu erau decat suvite din parul ei, avea mania sa pastreze o suvita la fiecare zece ani. Asa masura ea timpul. Niciodata n-am stat sa numar acele suvite, dar erau cam o duzina. Am iesit pe usa ce dadea spre parc- a scartait sinistru. Mireille s-a ridicat usor, apropiindu-se de mine cu acelasi zambet dintotdeauna intiparit pe buze. Ne-am asezat in tacere pe banca de pe care tocmai se ridicase, privind cerul senin al noptii de mai.
-M-am intalnit cu tatal tau, mi-a spus incet intr-un tarziu.
Am incuviintat in tacere- stiam. A oftat usor si, o vreme, n-a mai spus nimic. O cunosteam insa prea bine, stiam ca se intamplase ceva si mai stiam ca nu avea rost sa ii pun intrebari; Mireille ura intrebarile. Spunea cat voia, ce voia si cand voia. Intr-un tarziu, cred ca trecuse mai bine de un ceas de cand stateam impreuna sub nuc, in tacere deplina, mi-a spus:
-Vreau sa ma ajuti sa-l gasesc.
Am privit-o lung, in tacere. A izbucnit- soapta ei era taioasa:
-Sa nu ma refuzi, Victor.
Isi invartea nervoasa inelul de pe deget. I-am vazut unghiile lacuite, rosii.
-Crezi ca intamplator am gasit toate acele portrete? m-a intrebat, mai calma.
-Si chiar daca il vei gasi… ce vei face? Ce vei spune?
A ridicat copilareste din umeri, razand usor:
-Improvizez!
Si-a intors fata palida spre mine, redevenind serioasa:
-Nu vreau sa cred ca, de mai bine de doua decenii, alerg dupa potcoave de cai morti.
M-a luat de mana, ducandu-ma in casa. A tras cu hotarare trapa din podea, coborand scarile cu usurinta. Am urmat-o. A aprins felinarul vechi, tragand panzele albe, greoaie, care acopereau statuia si cele trei portrete: doua in ulei, ambele nesemnate, si o gravura semnata “Thomasso V.” Sculptura romana, picturile si gravura reprezentau acelasi barbat. Erau insa realizate in epoci diferite, patru imortalizari ale aceleiasi persoane, intinzandu-se pe durata a doua mii de ani. Era imposibil de confundat: forma fetei, buzele lungi, parul rebel si cicatricea de pe obrazul stang, care aparea in toate reprezentarile, il faceau astfel.
“Bine, vei spune, si ce-i cu asta? Un vampir!” Da. Asta era si convingerea noastra, atata doar ca nimeni nu parea sa il cunoasca pe acest vampir. Nici macar Tiberius, roman si el, nascut in perioada domniei lui Nerva, nu parea sa aiba habar cine era misteriosul barbat cu cicatrice care lasase urme atat de evidente ale existentei sale multimilenare.
-Acum priveste aici, a spus Mireille, radicand felinarul. Am tresarit. Prinsa cu ace in grinda de lemn, deasupra gravurii, era fotografia, evident foarte recenta, a barbatului cu cicatrice, Parea facuta intr-un restaurant, la lumina becurilor electrice. Era in compania a doi barbati si o femeie, tinand in mana un pahar cu vin, zambind discret aparatului de fotografiat.
-De unde ai fotografia asta? am intrebat, surprins.
-Sa urcam, a spus, pornind pe scarile ce duceau sus, in dormitorul ei. Ne-am asezat la masa pe care era asezat un pahar de cristal cu picior. Alaturi, un briceag mic.
-Tocmai de asta te-am chemat de urgenta la Paris, a spus, crestandu-si incheietura mainii.
O grimasa aproape imperceptibila de durere a aparut pe buzele ei si, in timp ce vorbea, lasa sangele sa se scurga, prelingandu-se pe maginea paharului de cristal:
-Am gasit-o in cutia mea postala, moment in care te-am si chemat. Nu stiam… nu stiam cui sa cer ajutorul. In cutia mea postala, Victor! Mie, una, mi se pare o dovada destul de clara: el a pus-o acolo, el stie…
Mi-a intins paharul aproape plin. L-am luat, ducandu-l la buze, fara sa-mi iau ochii de la ea. Si-a lipit inceheietura mainii de buze, aruncand nepasatoare briceagul pe masa, bolborosind:
-Stie ca il caut si, totusi, nu se arata. Mi-a trimis fotografia…
A tusit scurt si, scuturand mana, a lasat-o sa-i cada in poala, moale:
-Ce crezi ca inseamna asta?
Am baut tot sangele din cateva inghitituri- senzatia calatorului prin desert care gaseste o oaza. Am lasat paharul pe masa, oftand usor. Mireille zambea:
-Multumesc, am soptit, preocupat. Sunt satul de vin.
-Doar vin ai baut tot drumul de la New York pana aici? Nu ma mir ca esti atat de palid.
M-a fixat cu privirea, apoi a spus, cu un oftat exasperat:
-Bine, nu redeschid subiectul… Sa revenim. Ce parere ai despre toata povestea asta?
-Ai mai spus cuiva?
Si-a aranjat o suvita rebela. Parea tulburata:
-Ma gandeam sa ii spun lui Tiberius, dar voiam sa vorbesc mai intai cu tine. Victor, eu cred ca vrea sa fie gasit. Dar de ce nu se arata? E aici.
Nu-mi placea povestea asta, dar nu aveam de gand sa i-o spun, sa n-o alarmez. Parea deja rascolita, desi se straduia sa nu o arate. Am spus sec:
-Maine noapte mergem impreuna la Tiberius.